Simbolismul 👨🎓
Simbolismul constituie o paradigmă culturală, un curent literar, care se manifestă la începutul secolului al XX-lea, având ca punct de iradiere în Franța și ca promotor pe Jean Morèas în articolul-program intitulat sugestiv „Simbolismul”.
Avându-l ca precursor pe Charles Baudelaire cu volumul de poezii „Florile răului”, precum și ca reprezentanți pe Verlaine, Rimbaud și Mallarmé, simbolismul respinge atât parnasianismul, cât și expresia discursivă, cultivă un nou tip de poezie bazat pe simbol, sugestie, sinestezie și corespondență, precum și o muzicalitate interiorizată prin repetiție, refren și aliterație și promovează inovațiile formale.
De asemenea, fiind „prima formă de manifestare a modernismului” (Hugo Friedrich), simbolismul pune accent pe stările vagi, nedefinite, ambigue și are ca teme preferate moartea, ce reprezintă supratema acestui curent literar, târgul provincial, privit ca un topos al claustrării, natura, ca spațiu al corespondențelor, dar și al rătăcirii și iubirea, care se identifică, în ciuda romantinsmului, ca o altă față a atracției spre moarte.
Simbolismul românesc 🟦🟨🟥
La nivel național, simbolismul dobândește o configurație proprie marcată prin evoluția în mai multe momente succesive:
a) MOMENTUL EXPERIENȚELOR:
* este reprezentat de Alexandru Macedonski, care devine teoreticianul simbolismului românesc prin articolul intitulat „Poezia viitorului”, publicat în anul 1881;
* un alt reprezentant emblematic al momentului tatonărilor este Dimitrie Anghel;
b) MOMENTUL PSEUDOSIMBOLIST:
* este marcat de „Poezia orașului” promovată de Ovid Densusianu;
c) MOMENTUL SIMBOLISMULUI EXTERIOR:
* acest moment îl are ca reprezentant pe Ion Minulescu;
d) MOMENTUL SIMBOLISMULUI AUTENTIC:
* este reprezentat de George Bacovia, care compune o gamă impresionantă de poeme;
George Bacovia 🧐
George Bacovia constituie una dintre cele mai inedite figuri ale literaturii noastre, dispunând de un talent remarcabil de a compune creații literare care devin „expresia celei mai elementare stări sufletești, e poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se raționează, nu se spiritualizează; cinestezie profund animalică; secrețiunea unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede” (Eugen Lovinescu).
Pasionat încă din copilărie de creație, Bacovia a intrat în universul artei, având un talent nativ atât pentru desen, cât și pentru cântatul la vioară, pe care îl practica în momentele sale de relaxare. Cu toate că a fost un remarcabil violonist, poetul ia ulterior decizia de a-și valorifica într-un mod mai profund acest talent muzical impresionant, împletind poezia cu sunetele, căci „arta este ca și natura, simplă și profundă, una și diversă” (Victor Hugo).
Astfel, întreaga gamă de creații literare compusă de Bacovia este pătrunsă de o muzicalitate ieşită din comun în cadrul căreia se regăsesc o multitudine de instrumente muzicale, precum clavirul, orga, vioara, fluierul și piculina, care devin simboluri ale stărilor sufletești: „Melodiile au avut pentru mine influență colorantă (…) Am făcut și compoziție pentru mine” (George Bacovia).
Clavirul și orga 🎹
Reprezentând „instrumentul muzical desăvârşit“, clavirul impresionează prin expresivitatea aparte de care dă dovadă, remarcându-se pe scenele de concerte atât prin impetuozitate, ca instrument solistic, cât şi prin discreţie, ca instrument de acompaniament. Cu toate acestea, clavirul nu se regăsește numai în universul muzicii, ci și în cel literar, contribuind pregnant la semnificațiile profunde ale poemelor, căci atunci „când cuvintele sunt de prisos, muzica vorbește” (Shakespeare).
Una dintre principalele opere literare bacoviene care pune în lumină semnificația literară a clavirului este poezia „Unei fecioare” care îmbină armonios pictura cu muzica, dezvăluind activitățile practicate de poet la vârsta copilăriei: „Duduia veșnic citește/ Știe clavirul, pictează-/Și nopți de-a rândul veghează/Și poate, de-aceea slăbește”. Astfel, simbolurile pianului, precum și cel al artei conturează un suflet sensibil, gingaş, însetat de cultură, care aspiră la întalnirea unei persoane care să reușească să-i completeze sensibilitatea artistică, „un poet/ Bizar, singuratec nebun”. În acest context, denotând eleganță și finețe, clavirul transfigurează perfect concepția despre idealul feminin din perspectiva lui Bacovia, care trebuie să cunoască în detaliu arta muzicală.
Situată la polul opus, poezia „Nevroză” prezintă clavirul ca un instrument menit să transforme melancolia în deznădejde și plictisul în suferință, căci, în viziunea lui Bacovia, pianul se află în strânsă legătură cu ambientul mortuar: „Afară ninge prăpădind,/Iubita cântă la clavir,/ Și târgul stă întunecat,/ De parcă ninge ca-ntr-un cimitir”. Astfel, atmosfera creată de acest „instrument al morții” transfigurează repetata moarte a iubirii și a speranței până la singurătate eternă, devenind un puternic ecou al stărilor sufletești. Cântând „un marș funebru", specific războiului, al dezastrului antropizat și al zilelor terifiante de conflict mortal, iubita cedează, căzând peste clapele instrumentului muzical în timp ce „în dezacord clavirul moare”, acțiune ce amintește de un sfârșit dureros, terifiant, care aduce plânsete, tremurări și o tristețe cumplită.
De altfel, instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, orga prezintă un caracter întunecat, mortuar, ce caracterizeză, în poemul „Miazăzi de vară” monotonia vieții burgheze din perioada interbelică, aducând o atmosferă melancolică marcată de nostalgia trecerii timpului: „Duminică simplă, burgheză…/ Cântec de orgă stricată,/ Ce veche balada mai plânge/ Pe-un splai, așa, dintr-o data?”. Același efect îl are și deteriorarea totală a acestui instrument, care trimite la supratema morții, constituind un simbol al degradării totale.
Vioara 🎻
Vioara, cu sunet limpede şi cristalin, precum este cunoscută în varianta populară, reprezintă instrumentul cel mai îndrăgit de poetul George Bacovia care a compus „mai întâi muzica, apoi versurile după strunele vioarei” pentru majoritatea poemelor sale: „Îmi place mult vioara (…) Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi”.
O operă emblematică din gama creațiilor bacoviene care conturează efectele vioarei în literatura scriitorului este „Toamnă murind” care surprinde motive precum „strunele”, „acordurile” și „cântările”, dublate de motivele specifice simbolismului, care dezvăluie tema acestei opere literare și anume moartea. În acest context, vioara se află într-o puternică concordanță cu evoluția degradantă a naturii care este cuprinsă de disperare, plângând, alături de ființa rătăcită în propria-i odaie: „Toamna în grădină își acordă vioara/ Plâng strunele jalnic, lung și prelung/Și-n goală odaie acorduri ajung…”. Devenind simbol al melancoliei accentuate, precum și al tristeții, vioara are rolul de a acompania sfârșitul naturii cu un cântec de adio, exprimând plasticitatea materiei, odată cu moartea speranței: „Fereastra e deschisă… vioarele plâng../ O, ninge.. și toate se sting../ Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit..”. Astfel, cântecul vioarei în această creație literară invocă tristețea supremă, indusă de teama apăsătoare de moarte, precum și de frica de separare, redând o atmosferă sumbră, dezolantă și ambiguă.
De asemenea, prezența viorii este remarcată și la nivelul poeziei „Tu ai murit…” în cadrul căreia „vioarele în doliu, cu strunele plesnite” surprind degradarea până la sfârșit al tuturor elementelor existente în universul liric. Cântând „nota cea din urmă (…) vioarele în doliu” transfigurează eterna tristețe a morții, conducând spre Infern copilul „de vise” creat de conștiința autorului. Astfel, viorile emană sunete funebre, în consonanță cu stările sufletești apăsătoare ale eului liric, marcând pierderea speranței, acțiune ce împinge și mai aproape lumea dincolo de viață: „Se duse visătorul cu fruntea întristată,/ Și trandafiri de-acuma nu vor mai înflori,/ Cu visurile moarte în pace va dormi/ Fecioara-n alb muri-va pe marmura stelată”.
Fluierul și piculina 🎺
Văzut ca un mijloc de comunicare cu spiritele de dincolo de viață, fluierul dobândește proprietăți miraculoase, reușind, în viziunea strămoșilor, să vrăjească întreaga fire, să îndepărteze duhurile rele, precum să și îmblânzească animalele sălbatice.
Fluierul se regăsește în numeroase opere literare compuse de George Bacovia, în care dezvoltă multiple și profunde conotații. În poezia „Singur” sunt emise simultan sunetele ascuțite specifice fluierului pe mai multe tonuri, ca semn al neliniștii pe care o resimte eul captiv într-o eternă repetiție a coșmarurilor și a eșecurilor trăite: „Odaia mea mă înspăimântă/ Cu brâie negre zugrăvită-/Prin noapte, toamna despletită/În mii de fluiere cântă”.
De altfel, fiind un instrument ce aparține aceleași clase cu fluierul, piculina redă tonuri asemănătoare clavirului și violinei, exprimând emoții acute, având un rol vital în poezia „Nocturnă” în care simulează, în dulcele ambient al toamnei, o noapte liniștită transfigurată într-un marș funebru: „E-o muzică de toamnă / Cu glas de piculină, / Cu note dulci de flaut, / Cu ton de violină… / Şi-acorduri de clavire / Pierdute în surdină; / Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină”.
Încheiere
Așadar, instrumentele muzicale devin simboluri-cheie ale imaginarului poetic bacovian, căci prin intermediul lor se realizează „limbajul spiritului, ele deschid calea către secretul vieții, aducând pace” (Kahlil Gibral).